„Nu e treaba mea.” O scuză banală, rostită cu o nonșalanță revoltătoare, ascunde adesea o realitate crudă: indiferența în fața violenței domestice. O tăcere complice care are consecințe tragice, transformând victimele în simple statistici și lăsând în urmă o durere sfâșietoare.
Statisticile din Republica Moldova, deși incomplete, sunt totuși grăitoare: 1.645 de victime, 466 copii cu suflete rănite, 124 de părinți marcați de cruzime, 4 bunici purtând povara neputinței, 230 de soți și soții schingiuiți, 438 de rude prinse în capcana violenței. Numere care ascund tragedii individuale, povești sfâșietoare de abuz și suferință.
Dar violența domestică nu e doar o statistică. Este o realitate dureroasă, o boală a societății care se hrănește cu tăcerea noastră. Este o deviere psihologică, un abuz de putere mascat de stereotipuri misogine, o „normalitate” impusă prin forță. Nu, violența nu are nicio justificare!
Este o formă de abuz, un act de cruzime menit să controleze și să domine. O traumă care lasă cicatrici adânci, nu doar pe trup, ci și pe suflet. O rană ce se transmite generațiilor viitoare, furând copiilor șansa la o viață normală, la stabilitate emoțională și la un comportament echilibrat.
Tăcerea noastră este complicitate. Este permisivitate. Este un pact cu diavolul care hrănește violența și o face să prospere. Trebuie să rupem acest pact, să vorbim, să acționăm, să fim alături de victime.
Nu mai putem ignora strigătele de ajutor. Nu mai putem privi pasivi la nedreptate. Trebuie să fim vocea celor fără voce, să luptăm pentru o lume fără violență, o lume în care toți copiii au șansa la o viață fericită și lipsită de traume.
Luminița Băbuță,
jurnalistă comunitară
