Covorul moldovenesc, odinioară o bijuterie a casei mari, riscă să devină o relicvă a timpului apus. Arta țesutului covoarelor este tot mai rară în nordul țării, iar odată cu pierderea interesului tinerei generații pentru această îndeletnicire, tradițiile și obiceiurile strămoșilor noștri sunt în pericol de a fi uitate.
Doamna Larisa Ojog, meșter popular din satul Zăicani, raionul Rîșcani, stă ca un simbol al tenacității și al dragostei pentru tradiție. La cei 80 de ani ai săi, doamna țese covoare cu o pasiune rar întâlnită, demonstrând că această artă nu are vârstă.
„A venit cumnata mea la mine și a urzit o parte din covor, dar nu a putut termina. Eu, împreună cu doamna Nina, am țesut marginea. Ne-am decis să adăugăm și un model floral, a trebuit să lucrăm cu grijă pentru a ne întâlni la mijloc. Am țesut vreo 3-4 rânduri în acea seară. Ne era dragă munca, o făceam din dragoste pentru artă!”, povestește doamna Ojog.
Doamna Ojog ne-a descris amînunțit etapele complexe ale confecționării unui covor: de la opărirea, uscarea și scărmănarea lânii, până la vopsirea, urzirea și în final, țesutul propriu-zis. Fiecare pas este marcat de efort, răbdare și o dragoste profundă pentru meșteșug.
„Nu aș spune că e o muncă ușoară, ci una care se face cu dragoste. Combini culorile și creezi o capodoperă!”, mărturisește doamna Ojog. Dedicarea sa este remarcabilă: reușea să țese trei covoare pe an, unul pentru sine și două oferite ca dar altor femei. De asemenea, a transmis cu succes meșteșugul fiicelor sale, țesând pentru fiecare dintre ele câte trei covoare ca zestre.
Covoarele țesute de doamna Ojog și de alți meșteșugari populari din rionul Rîșcani sunt mai mult decât simple obiecte decorative. Ele reprezintă o punte către trecut, o mărturie a istoriei și a culturii bogate a Moldovei. Fiecare covor este o poveste spusă prin fire de lână, o comoară de neprețuit care merită păstrată și prețuită.
Denisa-Anastasia Sîrghi,
jurnalistă comunitară din raionul Rîșcani
